top of page

Liudmila Ignatenko

(Soția pompierului Vasili Ignatenko,mort la datorie)
“ AÈ™a trăiesc eu. Trăiesc concomitent È™i într-o lume reală,È™i într-una ireală. Nu È™tiu unde mă simt mai bine. Aici suntem mulÈ›i . O stradă întreagă , aÈ™a e È™i numită, a celor de la
Cernobîl . Toată viaÈ›a lor oamenii aceÈ™tia au lucrat la centrală. MulÈ›i È™i acum se duc acolo,la schimb,acum centrala e deservită prin metoda aceasta a schimbului. Acolo nu mai locuieÈ™te nimeni, nici nu va mai locui. ToÈ›i au boli grave,invalidate,dar nu-È™i lasă locul de muncă, chiar se tem să se gândească la asta. Pentru ei nu există viață înafara reactorului,reactorul e viaÈ›a lor. Unde È™i cine mai are nevoie acum de ei, în altă parte ? Mor des. Mor într-o clipită. Mor în mers-mergea aÈ™a È™i a căzut , s-a culcat È™i nu s-a mai trezit. I-a dus niÈ™te flori unei surori medicale È™i i s-a oprit inima. Stătea în staÈ›ia de autobuz....Ei
mor, dar nimeni nu i-a întrebat È™i pe ei, cu adevărat , referitor la ce am îndurat noi,la ce au văzut..Oamenii nu vor să audă de moarte. Despre lucruri înfricoșătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire. Cum am iubit eu.”
bottom of page