Liudmila Ignatenko

(Soția pompierului Vasili Ignatenko,mort la datorie)
“ Așa trăiesc eu. Trăiesc concomitent și într-o lume reală,și într-una ireală. Nu știu unde mă simt mai bine. Aici suntem mulți . O stradă întreagă , așa e și numită, a celor de la
Cernobîl . Toată viața lor oamenii aceștia au lucrat la centrală. Mulți și acum se duc acolo,la schimb,acum centrala e deservită prin metoda aceasta a schimbului. Acolo nu mai locuiește nimeni, nici nu va mai locui. Toți au boli grave,invalidate,dar nu-și lasă locul de muncă, chiar se tem să se gândească la asta. Pentru ei nu există viață înafara reactorului,reactorul e viața lor. Unde și cine mai are nevoie acum de ei, în altă parte ? Mor des. Mor într-o clipită. Mor în mers-mergea așa și a căzut , s-a culcat și nu s-a mai trezit. I-a dus niște flori unei surori medicale și i s-a oprit inima. Stătea în stația de autobuz....Ei
mor, dar nimeni nu i-a întrebat și pe ei, cu adevărat , referitor la ce am îndurat noi,la ce au văzut..Oamenii nu vor să audă de moarte. Despre lucruri înfricoșătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire. Cum am iubit eu.”