“Trăim într-un spațiu falimentat. Și încă..În ultima sa sută de ani omul a început să trăiască mai mult, dar oricum durata lui de viață e neînsemnată și insignifiantă în comparație cu viața radionuclizilor care s-au instalat pe pământul nostru . Mulți dintre ei o să trăiască mii de ani. Noi n-avem cum să privim într-o asemenea depărtare! Alături de ei trăiește un alt sentiment al timpului.Și toate acestea sunt Cernobîl . Sunt urmele lui. La fel se întâmplă și cu relațiile noastre cu trecutul, fantasticul , cunoștințele. Trecutul s-a dovedit neajutorat, din cunoștințe s-a păstrat doar cunoștința faptului că nu știm nimic. Are loc o perestroikă a sentimentelor. În locul consolării obișnuite, un medic îi spune soției unui soț muribund :”nu se poate să vă apropiați de el! Nu se poate să-l sărutați ! Nu se poate să-l mângâiați ! Nu mai este omul pe care-l iubiți, ci un obiect ce trebuie decontaminat “.    Întrebarea este :să te apropii sau nu? Să-l săruți sau nu? Una dintre multele mele eroine (atunci însărcinată ) s-a apropiat și l-a sărutat . Și nu l-a părăsit pe soț până la moarte . Dar ea a plătit cu propria sănătate și cu viața copilului lor. “